alta epoca.aceleasi extreme.

Discuţie de moment şi’o picatură de plăcere.

În zori.

Iedira. (cu lacrimi în ochi şi totuşi dură)

- Şi totuşi ce n-aţi înteles voi, niciunul?!? E că v-am lăsat impresia că mă posedaţi, că îmi puneţi amprenta pe gânduri, că îmi insuflaţi idealuri, ei bine: Nu e chiar aşa. V-am folosit mereu, până şi ultima picatură de energie.

Vizalis. (uimit)

- Cum poţi fi aşa de crudă?

Iedira. (ironica)

- M-aţi secat pe dinăuntru, nu voi, cei de dinaintea voastră! Cum crezi că am reuşit să mă ridic într-un timp atât de scurt? V-am folosit!

Vizalis.

- Dar...eu, eu credeam că mă iubeşti, o simţeam, o văd în ochii tăi şi în zâmbetul tău când mă întâlneşti.

Iedira. (cu privirea aţintită, rece şi aspră)
- Să nu crezi că te iubesc. N-am de ce, ai avut grija să sfărâmi visele unei amărâte ca mine şi cu siguranţă nu aveai dreptul! Te foloseam, te folosesc, acum, pentru plăcere.

Vizalis.

- Eşti rea!

Iedira.

- Şi nu-mi pare rău! Nu înţelegi? Te iubesc acum, dar te urăsc pentru că-mi dai viaţă.

Vizalis.

- Te contrazici!

Iedira. (din nou ironică, secându-şi lacrimile în grabă, cu mâna)

- Un alt lucru ce l-am învăţat de la tine. E simplu mult mai simplu decât crezi. Pleacă acum!Vreau să ... fiu singură!

Vizalis.(ofticat)
- Să plec? După ce am trait împeună?

Iedira.

- Ce am trăit? Am fost un trist adevăr … aşa pentru placere.

Vizalis.

- Trist! O spui de parca nu ţi-a placut. Stai … regreţi?

Iedira.(luându-i faţa în palme, uitându-se topită)

- Plăcere sau nu, greşeala nu e a ta.

Vizalis.

- Dar eu te-am îndrumat...

Iedira. (uitandu’se in ochii lui)
- M-ai îndrumat? Am simţit, a fost putere de moment. Nu, eu am fost cea care a vrut sa ajungem aici, acum, spune-mi ...îţi place agonia? Eu o simt ...mi-a intrat în sânge.

Vizalis.

- Agonie? Ce tot vorbeşti acolo, o spui de parca ţi’ai semnat sentinţa la moarte.

Iedira.

-Am fost ce nu trebuia să fim ... am fost şi am auzit sunetul tacticos al pielii, nu ţi se pare deajuns?

Vizalis.

-O simt ... agonie.

Iedira.

-Ce-mi esti, tu, acum?

Vizalis.

-Ce sunt eu acum? Cum adică? Ştii ce? Plec! Se crapă de ziua, doar nu vrei să auzi bârfe-n sat.

Iedira.

Nu crezi că-i deajuns că ştim noi? Că nu ştim în ce relaţii vom fi după ce răsare soarele? Ce contează ce zice satul când NOI nu ştim ce să spunem!Bine. Pleacă.

Vizalis. (punându-şi degetul la gură ca un sem de tăcere)
-Rămâne aici.Să ai o zi perfectă.

Iunie.1917

-