Am urcat într-o perioadă de vară într-un tren al vieţi.
Necunoscând preţul, m-am aşezat la clasa a II a ca să nu fiu nevoită să plătesc preţul unei dezamăgiri din prima.Aglomeraţia din tren, a amintirilor, m-au făcut să decid să mă mut în vagonul clasei I.
M-a furat peisajul şi mi-am plătit biletul în rate ca dezamăgirea să nu fie atât de costisitoare pentru sufletul meu.
Au trecut ceva ierni şi din bogăţia ce o aveam au ramas doar mărunţisuri, dar nu regret.
Cu toate că a fost stricat vagonul de multe ori, am avut grijă să existe coincidenţele necesare, aşa încât să se repare în timp. Acum presimt că am sa iau o pauză, mărunţişul meu e valoros, pentru mine!
Aşa că dacă nu îmi găsesc un călător care să mă ajute să plătesc biletul, am să cobor.
Excursiile lungi sunt obositore... am să îmi aşez sufletul pe o bancă, într-un parc, să pot să îl îmbogăţesc din nou.
Averea sufletească nu se măsoară în bani, ci în amintiri, zâmbete, lacrimi şi putere.
Sunt la gară, aştept nimic sau rămân în trenul vieţii tale...