Ipocrizie sufletească.


Nu ştii că îmi omor timpul degeaba? Degeaba îmi transport sufletul cu mine, când totul e de gheaţă... sunt de gheaţă. Probabil în toată chestia asta există ceva bun: socializarea, buna dispoziţie dar niciodată, niciodată ... nu-mi pune la îndoială sufletul de gheaţă. Am ajuns să simt că ar trebui să simt, că politeţea chiar există, că nu e doar bunătatea care vine din suflet. Cum naiba să simţi că ar trebui să simţi unele lucruri? Poate că am obosit şi a devenit un reflex da' ... pe bune acum... e o perioadă cănd ştii ce simţi, una în care nu ştii ce simţi dar parcă nu îi aşa de rău, adică îţi mai asculţi instinctele şi perioada în care crezi că ar trebui să simţi sau mă rog ... te obligi să simţi. paradoxal? sau stupid?

Next time? There will be no next time!

Cafea la "doişpe noaptea".
T74, desigur!Vacanţă... totul e chill!
Acum îmi trec prin minte întrebări pe bandă rulantă...
De ce suntem aşa ignoranţi? De ce fumăm să ne ascundem neputinţa? De ce suntem aşa copii? De ce suntem atât de departe şi totuşi atât de aproape de ceea ce ne dorim? Unde s-a pierdut totul? Când am aruncat totul în vânt? De ce am lăsat timpul să treacă? Cum am reuşit să plecăm fără să spunem "La revedere!" ? Unde au plecat toate visele mele? Când am fumat ultima clipă? De ce am fost iresponsabilă? De ce regret, acum? Cum pot fi atât de cerebrală? De ce nu fac ce simt? De ce plec oriunde doar ca că nu fiu unde trebuie? Unde e puterea? De ce mă domină orgoliul? De ce pula mea stau aici fără să fac nimic din mine?

[*** debitările se scriu aşa cum au fost puse pe hârtie. nu cenzurez nimic!sau cel puţin NU de data asta! :)]

Am urcat într-o perioadă de vară într-un tren al vieţi.
Necunoscând preţul, m-am aşezat la clasa a II a ca să nu fiu nevoită să plătesc preţul unei dezamăgiri din prima.Aglomeraţia din tren, a amintirilor, m-au făcut să decid să mă mut în vagonul clasei I.
M-a furat peisajul şi mi-am plătit biletul în rate ca dezamăgirea să nu fie atât de costisitoare pentru sufletul meu.
Au trecut ceva ierni şi din bogăţia ce o aveam au ramas doar mărunţisuri, dar nu regret.
Cu toate că a fost stricat vagonul de multe ori, am avut grijă să existe coincidenţele necesare, aşa încât să se repare în timp. Acum presimt că am sa iau o pauză, mărunţişul meu e valoros, pentru mine!
Aşa că dacă nu îmi găsesc un călător care să mă ajute să plătesc biletul, am să cobor.
Excursiile lungi sunt obositore... am să îmi aşez sufletul pe o bancă, într-un parc, să pot să îl îmbogăţesc din nou.
Averea sufletească nu se măsoară în bani, ci în amintiri, zâmbete, lacrimi şi putere.
Sunt la gară, aştept nimic sau rămân în trenul vieţii tale...